Ultimul ceasornicar din zona Becleanului păzeşte timpul de peste 40 de ani

La o aruncătură de băţ de mecanismul ce funcţionează prin impulsuri radio primite direct de la ceasul atomic din Hamburg, ca să ne redea dimensiunea temporală cu o precizie (enervant de) nemţească chiar de pe turla Bisericii Reformate, vremea pare că s-a oprit în loc într-o chichineaţă de la parterul complexului cu vârf de glorie în vremuri de mult apuse.

Abia dacă încăpem înăuntru, ca să-l găsim pe cel care păzeşte timpul să nu zboare definitiv, lucrând în acelaşi timp cu îndârjire să repornească atâtea şi atâtea ceasuri care au obosit, parcă, să mai bată. Oamenii şi-au găsit aici nădejdea că vremurile nu-i vor uita definitiv, şi că, o dată cu restarturile de rigoare, pot porni iarăşi în căutarea timpului pierdut între pauzele indicatoarelor înţepenite pe câte un cadran ingenios. Niciunul nu seamănă cu altul, la fel cum nici lumea nu-i toată la fel; să ai destul timp să le admiri, ai putea citi pe ele câte ceva din povestea mâinilor care le poartă.

Nu-i atâta timp de răgaz, pentru că înăuntru îşi deapănă povestea un singur client, dar în aşteptare sunt mult mai mulţi. La cei 65 de ani ai săi, Ioan Daroczi a lăsat pensia deoparte şi vine din Cireşoaia lunea, miercurea şi vinerea să îi asculte pe toţi, că tare mulţi îl solicită, iar el nu vrea să-i lase baltă, pentru că sunt vechi, iar în meseria pe care o practică de o viaţă, asta e cu atât mai bine. Ajung aici ca la un medic şi habar nu au că nici nu greşesc prea mult. Culmea, interlocutorul lui nu e nici el străin de lumea aceasta, căci a lucrat cândva la spitalul din Beclean, iar din poveşti, Ioan Daroczi pare că-l cunoaşte la fel de bine ca pe ceasul pe care i l-a desfăcut doar ca să îi redea viaţa.

De la medicină la ceasornicărie, doar un pas

Intrăm în poveste ca pe o uşă a altor vremuri, iar personajul de acolo nu înţelege prea bine ce a făcut ca să apară la ziar: poate nu-şi găseşte toate actele, poate ceva nu e în ordine. Este, îl asigurăm cu sinceritate, deşi nu prea îi vine să creadă că lumea îl va asculta şi pe el, un biet ceasornicar cu care timpul a dovedit că mai are încă răbdare, deşi s-a pierdut parcă printre iţele încâlcite ale unor rotiţe care, sub mâinile lui, n-au încotro şi trebuie să pornească.

E ultimul orologier al vremurilor noastre, cel puţin în această parte de judeţ, poate din acest colţ de ţară. Doar întâmplarea – norocoasă sau nu, cine va şti vreodată? – a făcut să-şi descopere vocaţia care l-a transformat în doctorul mecanismelor noastre de a ţine timpul sub control. A dat admitere la Facultatea de Medicină când a terminat liceul, însă concurenţa mare şi examenul dificil au făcut să nu poată intra atunci în rândul studenţilor. Nu a abandonat gândul de a mai încerca să devină profesionistul din halatul alb, însă s-a socotit şi a ajuns la concluzia că pe  lângă învăţat ar mai putea practica şi o meserie aducătoare de ceva venit. Aşa a ajuns să facă practică la ceasornicăria din Dej, unde l-a cunoscut pe Iacob, un evreu bătrân care i-a schimbat viaţa. “Să nu-ţi pară rău că nu ai intrat la Medicină, pentru că un doctor trebuie să se uite în orice cavitate murdară, pe când la un ceasornicar e cu totul altceva când deschide un obiect frumos, poate chiar de aur, ale cărui piese sclipesc”, îşi aminteşte şi acum vorbele lui.

N-a fost nici aici chiar o joacă, deşi la început aşa i s-a părut. Munca aceasta te oboseşte psihic pentru că e migăloasă, o spune însă cu pasiunea celui care a făcut peste 40 de ani ceea ce i-a plăcut şi l-a reprezentat cel mai bine.

O bună parte i-a lucrat înainte de decembrie 1989, atunci când erau posturi la Cooperaţia din Reteag, de unde primea totul (spaţiu de lucru, materiale etc.) şi mai şi câştiga procente din ceea ce producea munca lui, deşi era angajat la stat.

După ce s-au schimbat epocile, a cumpărat tot ce era pe stoc şi s-a privatizat, lucrând în colaborare cu distribuitorii de piese. Preţurile pe care le practică, însă, parcă vin tot din timpurile de mult apuse.

Multe ceasuri i-au trecut prin mână de-a lungul timpului, inclusiv cele cu cuc, de perete şi pendule, dar când vine vorba de a le aprecia pe cele mai bune, nu încape nicio îndoială: cele elveţiene deţin întâietatea; şi cele mecanice. Preferinţele personale sunt dominate de Omega şi Rolex.

Ştie că nu are cine să-i calce pe urme, pentru că tinerii nu sunt interesaţi să înveţe cum se face ceasornicăria, iar şcolile care să-i îndrume spre asta lipsesc total. Spune că şi-a manifestat dorinţa de a-i forma pe alţii în tainele acestei îndeletniciri, însă s-a lovit de planurile-cadru din învăţământul profesional local, fără disponibilitate pentru aşa ceva.