Singurul pantofar autorizat din zona Becleanului: “Mă dezgustă ce încălţăminte se face acum!”

La cei 67 de ani ai săi, ducând în spate o meserie veche, pentru el, de 45 de ani, Iosif Paşca, singurul pantofar autorizat care mai există în zona extinsă a oraşului Beclean, le-a trăit şi le-a văzut pe toate, la viaţa şi în branşa lui, însă când realizează cu ochiul profesionistului ce fel de încălţăminte se face acum, indiferent că e din piele sau nu, îl apucă dezgustul. A constatat-o singur şi o spune răspicat: vremurile actuale  n-au nicio şansă în faţa comparaţiilor de tipul atunci – acum, când vine vorba despre ceea ce avem în picioare.

Dacă în timpuri de mult apuse te ţineau papucii de te săturai de ei, acum abia dacă îi mai poţi purta un an – doi, şi asta în cel mai bun caz – o declară răspicat, aducând şi exemplul unei cunoştinţe care după 20 de ani de umblătură prin viaţă a renunţat la o pereche de pantofi pentru că efectiv voia altceva, nu pentru că se stricaseră. Nu se miră deloc, pentru că ştie că atunci totul era făcut din piele, de calitate, inclusiv talpa şi interiorul papucului, şi se respectau cu stricteţe nişte norme de execuţie venite de sus, pe care nimeni nu îndrăznea să le încalce. Chiar şi branţurile produse cu înlocuitori făcuţi din deşeuri erau de bună calitate şi, deşi mai ieftine, erau atât de rezistente, că se rupea pielea la exterior, dar talpa nu se uza.

Or, acum, căptuşeala din hârtie, din carton, nu se poate compara cu cea din piele de miel care ţinea piciorul uscat, constată cu tristeţe, ştiind că reumatismul şi problemele de sănătate vin în mare parte tocmai de la încălţămintea de proastă calitate.

“Stau şi mă uimesc de faptul că o pereche de cizme de damă costă şi 600 – 700 de lei, când eu ştiu că materialele nu sunt mai mult de 50 – 60 de lei, şi cu tot cu manoperă preţul corect nu poate depăşi 100 de lei” –

o spune cu dezamăgirea celui care vede că nici oamenii nu mai ştiu aprecia calitatea, valoarea, lucrul artizanal.

Înainte de 1990 făcea încălţăminte cu mâna lui, însă după acel decembrie de cumpănă a rămas în atelier cu 1.000 de tocuri din lemn, de 5 şi 7 centimetri, şi nu a mai avut cum să le folosească într-o epocă în care totul a devenit de platic şi de cauciuc.

(Ne)şanse…

Ar fi putut liniştit să-şi facă o secţie de produse realizate la comandă, căci se pricepe de minune la asta, însă în lumea care s-a reinventat din 1989 încoace nu mai e destul să ştii, e nevoie să ai; or, pentru un meseriaş ca el, care a lucrat o viaţă pentru o pensie ce trebuie suplimentată tot prin muncă, impozitele şi taxele datorate statului ar fi imposibil de suportat de o afacere restrânsă, dar utilă lumii, aşa cum ar şti el să facă.

Are acum norocul că, în ciuda problemelor anterioare, are sănătate ca să poată continua munca în slujba unei meserii, de altfel pe cale de dispariţie, dar şi că e proprietar pe spaţiul din atelier, o cameră la parterul unui bloc din zona veche a oraşului, că altfel nu şi-ar putea permite o chirie lunară de 2.000 de lei. Ca dânsul, mai sunt doar doi meşteri în judeţ, ambii la Bistriţa, însă la oferta de preţ îi depăşeşte pe toţi, căci are clienţi mulţi, oameni veniţi de pe sate, iar pantofarul din Beclean parcă e obişnuit cu valorile din alte vremuri; e mulţumit că din ceea ce face îşi poate întreţine familia, şi asta îi e de ajuns.

Second-hand

Totul a decăzut de când magazinele de tip second-hand au invadat piaţa cu produse de 5 lei, o spune cu resemnarea celui care înţelege că fiecare perioadă îşi are specificul ei. Ştie că va merge înainte atât cât va avea sănătate, iar după, fie ce-o fi, nu de alta, dar ucenici dornici de muncă şi învăţare nu se mai găsesc în zilele noastre, iar şcolile profesionale au cu totul alte orientări decât specializarea pe un asemenea domeniu, de altfel extrem de util şi de căutat. Nici măcar cei doi copii nu au vrut să-i calce pe urme, deşi i-a învăţat meserie, cel mic – pentru că nu a avut tragere pentru asta, cel mare – pentru că rostul i s-a părut mai bun dincolo de graniţele ţării.

Când se uită în spate, vede 45 de ani de muncă aproape neîntrerupţi în branşă, după doi ani de şcoală de specialitate făcută la Bistriţa, la secţia de comandă încălţăminte, ce funcţiona în Piaţa Mică sub denumirea de “Cooperativa Unirea”; învăţau acolo 100 de ucenici, însă după industrializare au mai rămas doi. Au fost vremuri când lucrau acolo şi 50 de oameni, iar în fiecare sat din apropiere, la Măluţ sau la Malin, erau vreo doi-trei pantofari.

Acum, când abia mai găseşti trei meseriaşi în întregul judeţ, e clar cum va arăta viitorul: vom da milioane pe o pereche de papuci cu care vom umbla câteva luni ca sa-i aruncăm şi să cumpărăm alţii: de la magazine, dacă buzunarele vor putea ţine ritmul, sau de la second-hand, dacă faptul de a te încălţa va deveni un lux prea mare pentru muritorii de rând.