Începând din Şintereag, 8 bistriţeni ne-au “onorat” în Comitetul Central al P.C.R.

Se spune că cine îşi uită istoria riscă să o repete. Tocmai de aceea, o privire retrospectivă asupra a ceea ce a însemnat politica anilor 1945 – 1989, bazată pe incursiunea în arhivele fostei Securităţi, ne poate oferi o perspectivă edificatoare despre ceea ce se întâmplă în viaţa publică actuală. Aşa vedem că judeţul Bistriţa-Năsăud a avut opt reprezentanţi în Comitetul Central al PCR, potrivit Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii:

  • Maria Ciocan (născută Năsăudean) – din Şieu Sfântu (comuna Şintereag);
  • Eisenburger Eduard (Ion) din Tărpiu (comuna Dumitra);
  • Cornelia Filipaş – din Chiochiş;
  • Ofelia – Doina Ivan (născută Rădulescu) – din Bistriţa;
  • Macedon Maxian – din comuna Dumitra;
  • Grigore Vasile Pop – din comuna Şieu Odorhei;
  • Nicolae Ţarca – din comuna Josenii Bârgăului;
  • Ionel Silviu Vlad – din satul Archiud (comuna Teaca).

În mass-media din perioada regimului comunist, Comitetul Central apărea ca fiind organul superior al partidului care lua hotărâri importante în privinţa politicii partidului şi a statului. În realitate, ele nu se luau de către C.C., care nu era altceva decât un organ decorativ, ci de către secretarul general al partidului împreună cu câţiva apropiaţi ai săi; cu toate acestea, erau prezentate opiniei publice ca hotărâri ale C.C. Astăzi se poate constata, datorită deschiderii arhivei C.C. al P.C.R., că există o discrepanţă uriaşă între prevederile statutului şi modul real de funcţionare a partidului.

C.C. şi aparenţa democraţiei interne în partid

Atribuţiile C.C. privind alegerea Biroului Politic şi a Secretariatului, organe cu caracter executiv între plenarele C.C., erau formale. În realitate, C.C. nu alegea, ci doar aproba cu unanimitate de voturi persoanele din organele superioare ale partidului care erau desemnate dinainte de Secretariat. Chiar Comitetul Central care, potrivit statutului, trebuia să fie ales de congres, era de fapt emanaţia Secretariatului.

În practică, în partid nu funcţiona principiul conducerii colective. Comitetul Central avea un rol decorativ, menit să dea aparenţa funcţionării „democraţiei interne de partid“. Atribuţiile lui erau formale şi constau numai în aprobarea hotărârilor care se luau la vârf. Puterea, judecând după funcţiile pe care le deţinea în partid  şi stat, se afla în mâinile secretarului general al partidului. El deţinea şefia partidului şi în acelaşi timp era şi şeful guvernului sau al statului.

Cu câteva luni înainte de congres se stabileau numărul şi componenţa Comitetului Central, care trebuia „ales“ de congres, el fiind mai întâi aprobat de Secretariat. Potrivit Statutului partidului, candidaturile membrilor C.C. erau propuse de conferinţele organizaţiilor regionale (din 1968 judeţene) de partid şi de către delegaţii la congres, în raport cu numărul membrilor organizaţiilor respective. De regulă, numărul candidaţilor propuşi era mai mare decât al celor care urmau să fie aleşi. În practică, listele cu propuneri de candidaturi erau făcute de către birourile comitetelor regionale, respectiv judeţene de partid, după criterii precise stabilite de conducerea partidului şi supuse apoi adoptării formale conferinţelor de partid.

Din cine era format C.C.?

După cum se exprima Gheorghiu-Dej, Comitetul Central era compus din „cadre care lucrau în toate sectoarele principale ale activităţii de partid şi de stat“. De asemenea, el trebuia să reprezinte „păturile de bază ale poporului nostru: muncitorimea, ţărănimea şi intelectualitatea“. Compoziţia socială a Comitetul Central, ca şi cea a partidului, reflecta structura societăţii socialiste. De asemenea, corespunzător ponderii pe care o aveau în populaţia ţării, C.C. număra în rândurile sale „oameni ai muncii“ aparţinând minorităţilor naţionale.

În perioada regimului Ceauşescu, în alegerea membrilor C.C. a fost introdus criteriul vechimii în partid şi în funcţii de conducere şi, de asemenea, a devenit o regulă ca toţi prim-secretarii Comitetelor judeţene de partid să fie „aleşi“ în C.C.. Membrii C.C. ocupau simultan funcţii de conducere atât în partid cât şi în stat. Astfel, se realiza în practică „principul constituţional“ că partidul este „forţa conducătoare a statului“.

După ieşirea din ilegalitate a partidului, primul Comitet Central al P.C.R. a fost „ales“ la Conferinţa Naţională din octombrie 1945 şi cuprindea 35 de membri (27 titulari şi 8 supleanţi). „Primul C.C. al partidului – după cum afirma Alexandru Bârlădeanu în convorbirile cu Lavinia Betea – a fost o improvizaţie. A fost acolo un grup de oameni ce s-au cunoscut între ei şi s-au introdus unii pe alţii în C.C., ţinând cont de simpatiile şi adversităţile ce le aveau“.

Numeric, în perioada 1945-1989 Comitetul Central a evoluat de la câteva zeci de membri la câteva sute. Astfel, dacă în 1945 avea 35 de membri, în 1989 ajunge la 466. În opinia conducerii partidului, creşterea numărului membrilor C.C. era pusă în relaţie cu sporirea efectivului şi cu sarcinile pe care le avea de îndeplinit partidul, însă aceasta ţinea de propagandă, deoarece rolul C.C. era numai formal, în acest caz neavând nicio importanţă numărul membrilor. Supleanţii C.C. participau cu drept de vot consultativ la şedinţele plenare ale C.C..

Principiul conducerii colective în partid a fost numai enunţat în Statutul partidului, nu şi aplicat. În realitate, Congresul, Conferinţa Naţională şi Plenarele C.C., organele deliberative şi elective ale partidului, au avut un rol formal.

În şedinţele Comitetului Central nu se hotărau sau se discutau problemele politicii partidului, ci numai se aprobau cu unanimitate de voturi materiale elaborate de către secţiile pe ramuri de activitate ale C.C., care erau discutate la nivelul conducerii partidului.

Unanimitate

În cadrul plenarelor C.C. nu existau dezbateri, ci doar adeziuni la problemele şi materialele supuse aprobării. De reţinut că materialele (care însemnau sute de pagini), pe care membrii C.C. trebuiau să le aprobe în plen, le parveneau în aceeaşi zi cu deschiderea plenarei, neexistând timp pentru a fi citite, nicidecum studiate şi aprofundate. Şedinţele plenare ale Comitetului Central se încheiau cu o hotărâre (Rezoluţie) care, însă, nu era rodul muncii membrilor C.C., ci şi aceasta le era supusă aprobării în plenară, ea fiind redactată de o comisie ai cărei membri erau desemnaţi de conducerea partidului înainte de ţinerea plenarei. Cel mult, membrii C.C. aduceau îmbunătăţiri textului, însă de formă şi nu de fond. Aşadar, plenarele C.C. nu erau un for de analizare, dezbatere şi soluţionare colectivă a celor mai importante probleme. Conducerea partidului le supunea spre aprobare, din când în când, anumite documente numai pentru a da aparenţa funcţionării în partid a principiului conducerii colective şi a respectării Statutului. Toate hotărârile, instrucţiunile, directivele comune ale C.C. şi ale Consiliului de Miniştri, care reprezentau „o inovaţie politico-juridică“, aveau aplicabilitate nu numai asupra membrilor de partid, ci asupra tuturor membrilor societăţii, şi aceasta deoarece în Constituţie era prevăzut că partidul este „forţa conducătoare a statului şi societăţii“.

Membrii C.C., dacă nu hotărau politica partidului, în schimb erau informaţi asupra „problemelor din viaţa economică, politică şi ideologică internă şi internatională.

Excluderi

În perioada 1945-1989 s-au înregistrat şi excluderi din Comitetul Central. În practică, hotărârea se lua de către conducerea partidului, fiind numai formal aprobată de congres. Excluderea era suprema sancţiune de partid şi se aplica, potrivit Statutului, în cazurile în care un membru de partid „săvârşea încălcări grave ale programului partidului, ale liniei sale politice generale, lovea în unitatea partidului, pactizează cu duşmanii construcţiei socialismului, este nesincer şi înşală partidul, divulgă secretul de partid şi de stat, în cazurile când comportarea sa dovedeşte descompunere morală“. Sancţiunea excluderii din partid se putea ridica după cel puţin doi ani, numai dacă în această perioadă cel exclus „regreta sincer şi condamna abaterile săvârşite“. Cele mai multe sancţiuni au fost date în numele fracţionismului, definit în doctrina partidului ca fiind „susţinerea părerilor personale în opoziţie cu linia partidului“.

Deşi în statut era stipulat că fiecare membru de partid are dreptul „să-şi exprime liber părerea asupra tuturor problemelor politicii partidului, să critice în adunările de partid pe orice membru de partid indiferent de funcţie“, în practică acest drept nu a funcţionat. Conducerea partidului nu a admis existenţa în interior a unor membri sau grupări care nu se supuneau liniei şi hotărârilor partidului, sau aveau alte opinii privind construcţia socialismului în România şi metodele de conducere, sub motivaţia că acestea „ar slăbi partidul şi ar face jocul duşmanilor clasei muncitoare“. Aşa se explică de ce în P.C.R., spre deosebire de alte partide comuniste din spaţiul de influenţă sovietic, nu au existat aripi reformatoare, pentru că atunci când se înfiripau erau repede etichetate ca „grupări fracţioniste“ şi dizolvate, considerându-se că atentează la unitatea partidului.

Membrii C.C., şcoala de partid  şi “problema de cadre”

Analizând datele referitoare la evoluţia în viaţă a membrilor CC, pornind de la instruirea, profesia de bază, studiile efectuate şi ajungând la promovarea în structurile partidului şi ale statului, activitatea, funcţiile şi distincţiile primate, se desprind câteva concluzii: marea majoritate aveau şcoala elementară şi profesională, însă aproape toţi au trecut prin şcoli superioare de partid de pe lângă Comitetul Central al partidului şi prin cele organizate pe lângă organele locale de partid (şcoli de trei luni, şase luni şi de un an). Unii dintre membrii C.C. erau şi absolvenţi ai şcolilor superioare de partid de pe lângă C.C. al P.C.U.S.. Învăţământul de partid era atât un mijloc de îndoctrinare politică, dar şi o sursă generatoare de nomenclatură, întrucât cei care absolveau şcoli de partid primeau funcţii de răspundere în structurile partidului şi ale statului şi erau avansaţi mai repede. Obiectivele învăţământului de partid erau acelea de „a educa şi promova cadre de tip leninist-stalinist“, „de a le înarma cu cunoştinţele bazelor Marxism-leninismului“.

Trebuie spus că absolvirea unei şcoli superioare de partid era echivalată cu absolvirea unei şcoli din învăţământul superior de stat. În anii regimului „democrat-popular“, se remarcă un paradox: aceştia erau absolvenţi ai învăţământului superior de stat, dar nu aveau şcoala medie de cultură generală. Însă conducerea partidului de atunci a rezolvat şi această problemă. În 1963, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât ca absolvenţii şcolilor superioare de partid să-şi poată completa studiile medii de cultură generală prin susţinerea de examene de diferenţă la disciplinele care nu au fost studiate în şcolile superioare de partid. Unii dintre membrii C.C. aveau doctoratul pe linie de stat sau cel organizat pe lângă şcolile superioare de partid. Doctoratul a început să funcţioneze în 1953 pe lângă şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A.Jdanov“.

Majoritatea membrilor C.C., asemenea multor cadre din aparatul de partid şi de stat, aveau „probleme de cadre“, dar acestea nu i-au împiedicat să fie „aleşi“ şi menţinuţi în Comitetul Central al partidului. Probabil aceasta „ţinea de un joc politic, de un şantaj implicit prin care îi putea controla mai strâns şi putea preveni mai uşor orice încercare de împotrivire“. Gheorghiu-Dej îi vedea acţionând asupra rudelor care aveau alte orientări politice sau atitudini ostile faţă de regim: „La urma urmei, de ce n-ar putea ca membru de partid fiind să influenţeze pe cei despre care noi avem îndoieli sau nu avem încredere în ei (…), să acţioneze asupra acelor membri din familia lui care au atitudini (…)“.

Potrivit conducerii partidului, în Comitetul Central trebuia să existe un raport corespunzător din punctul de vedere al vârstei, astfel că găsim aici membri din perioada ilegalităţii partidului alături de tineri membri de partid, deoarece „împletirea justă a activităţii cadrelor mai în vârstă cu cea a cadrelor tinere constituie o necesitate pentru forţa şi spiritul revoluţionar al partidului“.

Concluzii

Reiese, aşadar, că în partid nu funcţiona principiul conducerii colective, nu exista aşa-numita „democraţie internă de partid“, ci, asemenea sistemului etatic, era dictatură. Reprezentarea grafică a modului de funcţionare a mecanismului de partid (de fapt a mecanismului puterii în comunism) este o piramidă la vârful căreia se luau, de către secretarul general al partidului, toate hotărârile care priveau atât partidul, cât şi statul.

Pentru o bună transmitere şi un control asupra aplicării hotărârilor, a fost creat un aparat, atât la nivel central cât şi local, format din secţii pe ramuri de activitate, şi a fost instituit un sistem de promovare în funcţii pe criterii politice şi de clasă (nomenclatura), prin care partidul îşi realiza în practică rolul înscris în Constituţie, de conducător al statului şi al societăţii. La baza piramidei se aflau „oamenii muncii de la oraşe şi sate“, membri şi ne-membri de partid, care nu aveau posibilitatea să schimbe hotărârile conducerii centrale, ci doar să le îndeplinească întocmai.

De altfel, în toate ţările europene intrate în sfera de influenţă sovietică, „sub frumoasele decoruri zugrăvite de propagandă în culorile democraţiei – atât pentru Stat cât şi pentru Partid – se ascunde, în cel mai bun caz, un banal sistem oligarhic şi, cel mai adesea, o dictatură personală. În fiecare stat, de fapt, secretarul general al partidului domină cu autoritate toate organismele“.

Din analiza documentelor de partid, a documentelor inedite de arhivă, a memoriilor foştilor activişti ai partidului, reiese clar concluzia că partidul nu a funcţionat potrivit statutului său, nici în regimul Dej, nici în regimul Ceauşescu. Puterea era concentrată la vârful partidului, în mâinile secretarului general al partidului. În partid, Comitetul Central a îndeplinit doar un rol decorativ menit să dea aparenţa funcţionării principiului conducerii colective şi a respectării Statutului. În practică, el nu a fost un organ de decizie, aşa cum era prevăzut în Statut, ci unul care doar aproba, cu unanimitate de voturi, hotărârile care se luau de secretarul general al partidului împreună cu apropiaţii săi. În epocă, acest lucru era cunoscut de cei care activau în forurile centrale ale partidului.

Criteriile determinante de accedere spre funcţii de răspundere în partid şi stat erau originea socială, trecutul politic şi şcolile de partid absolvite.