Dosarele X: SF-uri de Chiraleş

O întâmplare veche de aproape 40 de ani, petrecută pe meleagurile judeţului nostru, în satul Chiraleş din comuna Lechinţa, uimeşte şi astăzi prin autenticitatea unor mărturii ce ţin mai degrabă de sfera SF decât de viaţa reală. Şi totuşi, nimeni nu a putut contrazice în tot acest timp, în mod clar, ceea ce au văzut atunci aproape 20 de copii ce se jucau pe uliţele satului, plus alţi câţiva localnici, pentru suficient de mult timp cât să nu poată fi suspectaţi de impresii nefondate. Cu toate acestea, povestea OZN-urilor ce ar fi coborât pe pământ, la Chiraleş, nu a fost elucidată nici până azi, deşi la mijloc se află decenii de relatări neuitate, martori care încă mai trăiesc în ţară sau în străinătate, ziarişti care văzuseră cu ochii lor, la faţa locului, urmele “minunii”, articole şi cărţi scrise pe această temă, oameni de presă care se întreabă periodic, şi în zilele noastre, ce-or fi fost toate acestea.

Şi totuşi, o investigaţie a Revistei Magazin, dacă e să luăm numai una dintre multiplele publicaţii care au intrat chiar recent pe firul poveştii extraterestre, arată că în seara zilei de joi, 15 noiembrie 1979, în jurul orei 17.00, un grup de copii, elevi în clasele VII-VIII, în timp ce se jucau la locul numit „Cripta Grofului”, au observat un corp luminos de culoare alb-lăptoasă, de forma unui „cap de buzdugan”, cu diametrul de circa un metru, care se deplasa pe direcţia sud-nord, la circa 15 metri de sol, fără să producă niciun zgomot; în timp ce se afla în aer, „nu radia lumină, ci era luminat”. Copiii au spus că s-a prăbuşit pe locul numit „Bobeica”, o movilă acoperită cu vegetaţie şi pomi, spălată de ape în partea de nord. La un timp după întâmplare, dealul unde au rămas urmele aterizării a dispărut complet, fiind ras de autorităţile comuniste de pe faţa pământului.

“Prima observaţie s-a produs de la o distanţă de circa 300 de metri, cu vizibilitate bună, pe fondul unui cer senin, pe care străluceau ultimele raze de soare, în condiţiile unei temperaturi destul de scăzute. După ce corpul a dispărut din câmpul lor vizual, copiii au luat-o la fugă în direcţia movilei şi, după circa 200 de metri, s-au oprit, uimiţi de spectacolul care se desfăşura chiar sub ochii lor.

De după movilă au apărut nu unul, ci două corpuri luminoase, de aceeaşi mărime, care au făcut un „tur de pistă” în jurul dealului, iar apoi au aterizat, cu jeturi luminoase, pe sol, între un nuc şi un prun, în partea de vest, pe o pantă având înclinaţia de circa 55-60 de grade. La atingerea solului, lumina s-a stins şi ei au văzut cu surprindere doi omuleţi, de circa 80 centrimetri înălţime, îmbrăcaţi în costume alb-strălucitoare („ca de staniol”), cu un fel de antene care se roteau pe cap.

Obiectele acelea erau acum negre şi se sprijineau pe sol, cu trei picioare, astfel încât să nu stea înclinate. Copiii au afirmat că omuleţii ar fi ieşit din „nave” pe o „uşiţă” situată dedesubtul obiectului, că aveau un mers săltat şi că s-au urcat până în vârful movilei, unde se pare că au meşterit ceva. Copiii au prins curaj şi s-au apropiat şi mai mult, cu intenţia vădită de a merge chiar până acolo, acum fiind doar la câteva zeci de metri distanţă. Omuleţii se pare că au ghicit intenţia lor, căci s-au urcat repede, fiecare în nava lui, apoi acestea s-au luminat, devenind din nou două sfere alb-strălucitoare, care s-au îndepărtat fără zgomot şi fără viteză, la circa 5 metri distanţă una de alta şi la circa 8 metri de pământ, spre satul Cristur-Şieu.

În clipa aterizării, luminile care au însoţit apariţia fuseseră observate şi de localnica Ana Câmpean, care le-a descris astfel: „Tocmai scoteam apa din fântână. Bobeica se afla în faţa mea, la circa 80 de metri. Am văzut, în clipa când scoteam găleata, trei sau patru «făclii» lungi, care se mişcau şi erau de culoare roşu-portocalie. În primul moment, am crezut că nişte pescari au făcut foc, apoi că o fi vreo maşină. Am plecat în casă fiind chemată de nepoata cea mică, tot gândindu-mă la cele văzute. Mi-am dat seama, după aceea, că nu puteau fi flăcări şi nici maşină; erau mai mari decât prunii de pe Bobeica şi erau mai groase în partea de jos şi mai subţiri în partea de sus. Dar nu ştiu ce au putut să fie. Nu am simţit nici frig, nici căldură, nici miros şi chiar m-am mirat că flăcările acelea nu scoteau niciun fel de fum. Nici zgomote nu am auzit”.