Beclean: Grădiniţa, aşteptată de o grămadă de copii fără creşă

Şcoala Gimnazială “Grigore Silaşi” Beclean a făcut publică lista copiilor admişi la secţia română a Grădiniţei cu Program Prelungit “Albă ca Zăpada” din localitate, pentru anul şcolar 2018 – 2019. Este vorba despre 48 de copii împărţiţi în două grupe, acoperind în mare parte segmentul de vârstă de 3 ani: 30 îi împlinesc până la 31 august 2018, iar 18, până la 31 decembrie 2018.

Stringenţe apăsătoare

Şi dacă sistemul preşcolar acoperă cererea de pe piaţă, creşele, în schimb, lipsesc total, pe aproape toată durata postdecembristă, în ciuda stringenţei apăsătoare de a asigura îngrijirea specializată pentru sectorul de vârstă (1 – 2 – 3 ani) neacoperit de concediile de maternitate. Presate de multe ori să se întoarcă la serviciu la un an după ce au născut, fie din considerente financiare, fie pentriu că nu-şi permit luxul pauzei profesionale pentru o perioadă atât de lungă de timp, multe femei se bat de ani buni de zile de un vid al ofertelor pe sectorul de interes; şi asta, în condiţiile în care statul pare că sprijină familia şi componenţii ei numai până s-a văzut cu sacii în căruţă, că apoi, după semnarea actelor şi naşterea pruncilor, totul pare să fie o povară insuportabilă pe umerii structurilor  naţionale de la noi, obişnuite doar să bată la nesfârşit din gură pe tema natalităţii în scădere îngrijorătoare.

În aceste condiţii, soluţii nu se mai găsesc decât în regim privat, însă nu multe sunt familiile care-şi permit luxul unei bone, aşa încât “bătălia” se dă pe frontul grupelor mici din grădiniţă, acolo unde oamenii nu au decât să se descurce cum pot ca să obţină câte o concesie pentru copiii lor, cei care nu au vârsta minimă de trei ani prioritară la înscrierea în sistemul preşcolar.

După era “decreţeilor”…

Dincolo de o simplă necesitate de moment, existenţa şi apoi dispariţia creşei din Beclean reflectă, pe de o parte, evoluţiile şi involuţiile demografice de peste timp, iar pe de altă parte, fluctuaţiile cererii şi ofertei de pe piaţa locală a muncii, fenomene strâns legate între ele prin condiţionări reciproce. De aici şi nepotrivirile rezultate în timp, observabile printr-o privire retrospectivă.

Începutul dificil al anilor ’90 (şi de fapt întregul deceniu) s-a dovedit a fi „fatal” pentru creşa din localitate. Era perioada când oamenii resimţeau din plin reducerea substanţială a locurilor de muncă din oraş ca urmare a restructurărilor de tranziţie ale principalului producător local, cel recunoscut la nivel naţional în era antedecembristă pentru fabrica sa de sârme şi cuie. A urmat desfiinţarea filaturii; au dispărut unitatea avicolă, topitoria de in. Toate acestea, plus reflexul contrar celui ce a dat naştere „decreţeilor” care au adus glorie creşei în perioada ei deplină de funcţionare, au contribuit în mod substanţial la decizia multor familii de a amâna aducerea pe lume de noi vieţi, lăsând un oarecare gol în rândul populaţiei locale şi ducând, implicit, la desfiinţarea unor instituţii publice care, în lipsa beneficiarilor, nu mai aveau cui se adresa. Erau vremuri când şi grădiniţele abia supravieţuiau, confruntându-se direct cu fenomenul, mai ales căminul cu program prelungit ale cărui taxe pentru masă erau greu de suportat chiar şi de puţinii clienţi (unii chiar şomeri) care mai existau.

Creşa nu a supravieţuit, şi dusă a fost!

Desigur, imediata creştere a concediului de maternitate la doi ani de zile subvenţionate de stat, de la numai trei luni cât era pe vremea vechiului sistem, corelată în timp cu politicile sociale ale statului de încurajare a natalităţii au dus la apariţia treptată a unui nou val de bebeluşi, însă a eliminat nevoia de servicii instituţionale în regim de creşă. Iar faptul a implicat, ireversibil (după cum se vede până acum), dispariţia unităţii şi chiar a ideii de a instituţionaliza bebeluşi într-un asemenea sistem. A crescut, în schimb, cererea de servicii preşcolare. Bine că măcar grădiniţele au rezistat în perioada critică, pentru că lipsa acestora s-ar fi resimţit din plin acum, când unităţile de acest gen sunt efectiv neîncăpătoare pentru toţi cei care ar avea nevoie. În plus, practica a dovedit că odată desfiinţată o structură instituţională, cu greu mai apare ceva în loc, fie şi dacă se schimbă raportul cerere-ofertă. Iar faptul presupune inevitabil anumite disproporţii, cel puţin într-o primă fază.

Aşa s-a întâmplat cu creşa, care, nesupravieţuind în perioadele dificile din punct de vedere economic şi demografic, pare definitiv dispărută, iar o mulţime de copilaşi nu au unde se duce după ce împlinesc doi ani. Discuţii pe această temă au tot fost în diferite medii publice sau nu, însă contextul unor iniţiative salvatoare nu s-a găsit niciodată, nici în ograda statului, nici în regim privat.